miercuri, 1 decembrie 2010

Slăbiciunea şi îndatorirea fiinţei umane


Spre deosebire de animale, omul se naşte fără nici o idee despre viaţă şi mediul ce-l înconjoară, dar şi cu nevoia de a învăţa toate cele necesare. Incapabil de a cunoaşte totul despre viaţă chiar şi după douăzeci de ani, el trebuie să continue cu învăţatul pînă la sfârşitul vieţii sale. El pare a fi trimis pe această lume cu atât de multă slăbiciune şi neputinţă că îi trebuie aproape doi ani să înveţe să umble. Abia după cincisprezece ani el poate face deosebirea dintre bine şi rău şi prin aceea că trăieşte în societate el ajunge la un punct în care poate distinge ce este bun şi ce este rău pentru el. Aşa se face că îndatorirea principală a omului, cea intrinsecă existenţei sale, este aceea de a căuta perfecţiunea prin învăţătură şi prin venerarea lui Dumnezeu.

Badiuzzaman Said Nursi, Cuvinte, trad. George Grigore, Nesil Matbaacilik, 2002, p. 62

luni, 22 noiembrie 2010

Război şi pace


Cele mai tari şi mai isteţe popoare sunt cele care refuză lupta şi se învoiesc asupra plăţii pentru ea, căci fără luptă, plata înseamnă bunuri, vorbe şi muncă. În luptă, plata înseamnă suflete şi trupuri.

Kalila şi Dimna sau poveştile lui Bidpai, trad. George Grigore, Ed. Polirom, 2010, p. 103

sâmbătă, 20 noiembrie 2010

Vălul islamic

...Turcia (la fel ca Franţa şi Germania) se află astfel pe picior de egalitate cu Arabia Saudită şi Iranul. Fiecare dintre aceste ţări consideră că vălul exprimă identitatea religioasă. Femeile sînt ţinute ostatice de seculariştii radicali şi, deopotrivă, de wahabiţi, islamişti şi şiiţi. Nici unii dintre ei nu au încredere în faptul că femeile au capacitatea de a decide singure cum să se comporte cu propriul lor corp şi dacă să poarte văl sau nu.

Marnia Lazreg, Questioning the Veil: Open Letters to Muslim Women, Princeton University Press, 2009, pp. 60-61

luni, 15 noiembrie 2010

A fi floare


Se apropie... apropie moartea,
coboară în apă, pune stăpânire pe vază,
iar floarea nu află nimic altceva de făcut
decât să se predea:
îi inchină morţii frunzele aplecate.




Poezie de Ali Ahmad Said Asbar (Adunis), trad. Irina Vainovski-Mihai

luni, 8 noiembrie 2010

Aşa grăit-a Tamara



Am oblojit ochii copilului suferind
I-am şters pîcla de pe privire
Să nu-mi mai vadă dinţii rînjiţi
Şi aburul de ură din suflet


Am limpezit stratosfera de acele dezastre
Pe care părinţii lui le-au aşternut strat cu strat
Cu picături de lacrimi şi iubire
Am dezghiocat sufletele pervertite


Am conturat un zîmbet pe buzele unei reptile
Şi am făcut o piatră încremenită
Să se avînte într-un sărut


Am sorbit roua de pe petalele unui trandafir alb
Şi am numărat rubinele rodiilor coapte


Am sădit tot felul de pomi să facă fructe
Am creat locuri de joacă pentru noi toţi
Le poţi numi livezi
Sau răsadurile unei iubiri renăscute...


Fahredin Shehu, trad. Irina Vainovski-Mihai

vineri, 5 noiembrie 2010

Stabilitatea regimurilor arabe



Un observator al ţărilor arabe în anii ’80 ar fi constatat că se află în faţa unor societăţi ale căror legături culturale, deşi puternice şi probabil tot mai strînse, nu creaseră o unitate politică, societăţi în care bogăţia tot mai mare, distribuită inegal, determinase o anumitã creştere economică, dar şi o scindare mai accentuată între cei ce beneficiau de ea cel mai mult şi cei din oraşele suprapopulate şi de la sate, care nu beneficiau de ea deloc; societăţi în care unele femei deveneau tot mai conştiente de situaţia lor subordonatã, atît în sfera privată, cît şi în cea publică, societăţi în care masele urbane puneau la îndoială echitatea ordinii sociale şi legitimitatea guvernelor în cadrul propriei culturi moştenite, iar elita educată manifesta o nelinişte spirituală profundă.
Dar observatorul ar fi constatat şi alt lucru, care, fără îndoială, l-ar fi surprins: aparenta stabilitate a regimurilor. Deşi ţările arabe erau considerate adesea marcate de instabilitate politică, de fapt, de la sfîrşitul anilor ’60, caracterul general al regimurilor şi orientarea politică se schimbaseră foarte puţin, chiar dacă persoanele se schimbaseră. În Arabia Saudită, statele din Golf, Iordania, Tunisia şi Maroc nu avuseserã loc schimbări timp de o generaţie sau chiar mai mult. În Algeria, adevărata schimbare a avut loc în 1965; în Libia, Sudan,Yemenul de Sud şi Irak, grupul care avea sã se menţină pînã în anii ’80 preluase puterea în 1969, iar în Siria în 1970; şi în Egipt, schimbarea lui ‘Abd al-Nasir cu Sadat, în 1970, care a putut părea la început o schimbare de persoane în cadrul aceluiaşi grup conducător, s-a dovedit în scurt timp a fi de fapt un semn al schimbării de direcţie. Doar în trei ţări anii ’70 au reprezentat un deceniu de tulburări: în Yemenul de Sud, unde s-au înregistrat conflicte în cadrul partidului aflat la putere; în Yemenul de Nord, unde în 1974 a avut loc o schimbare de regim relativ necocnludentă; şi în Liban, unde, după 1975, au continuat războiul civil şi tulburările.

Albert Hourani, Istoria popoarelor arabe, trad. Irina Vainovski-Mihai, Ed. Polirom, 2010, pp. 450-451.

miercuri, 25 august 2010

Competenţa celor ce ştiu


Ar fi mai bine să te îndoieşti cît mai des de firea ta decît să ai o părere prea bună despre tine, plecîndu-te cu gîndurile tale în faţa învăţaţilor şi a scrierilor lor, înaintînd cu grijă şi teama de a nu te pripi...

Abd al-Latif al-Baghdadi, medic, istoric şi egiptolog născut la Bagdad în 1162

joi, 24 iunie 2010

Biografie şi roman

Din prima zi pe care am petrecut-o la Universitatea Illinois din Chicago mi-a fost clar că voi scrie un roman despre acest oraş, despre acest imens creuzet cultural.

Alaa al-Aswani, interviu în Qantara

marți, 22 iunie 2010

Dialogul interbasmic














Este fără îndoială un act de curaj de a publica un basm românesc în lumea arabă, unde basmul a rămas pe tronul său strălucitor, iar veacurile nu i-au răpit Şeherezadei farmecul basmelor depănate, după cum nici Şahriar nu s-a plictisit de nesfârşita poveste… A publica un basm românesc înveşmântat în straie arabe este ca şi cum ai încerca să vinzi castraveţi grădinarului sau, ca să folosim o expresie arabă pe măsură, să vinzi curmale la Basra, patria absolută a curmalelor. În ciuda acestor previziuni, Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, ce a văzut de curând lumina zilei la Sharja, în traducerea în limba arabă a lui George Grigore, cu o ilustraţie de excepţie datorată artistei Carmen Burcea Haber şi avându-l ca prefaţator pe cunoscutul om de cultură yemenit Omar Abdulaziz, i-a încântat pe micii cititori arabi care au adăugat astfel panopliei tradiţionale – de ginni, devi, duhuri ce-şi fac veacul în lămpi, covoare zburătoare, viteji ce străbat întinderile nesfârşite ale deşerturilor şi ale mărilor, grămezi de giuvaeruri şi prinţese fără seamăn – figuri noi din folclorul românesc – mume ale pădurii, zgripţuroaice, mârţoage mâncătoare de jeratic, zâne preafrumoase şi feţi năzdrăvani. Deşi nimeni nu vorbeşte – într-o epocă a dialogurilor de tot felul – despre dialogul interbasmic, acesta există şi se desfăşoară asiduu în lumea celor mici.

Šabāb bilā šayhūha wa ħayāt bilā mawt (Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, basm românesc cules de Petre Ispirescu). Traducere în limba arabă: George Grigore; Ilustraţii: Carmen Burcea Haber; Cuvânt-înainte: Omar Abdulaziz. Sharja (EAU): Dā’irat al-’I‘lām wa t-taqāfa, 2009.

marți, 18 mai 2010

Persoane şi personaje în romanele lui Rawi Hage


Un comerciant presăra sare pe trotuar, ca un fermier din preerie. Taxiurile aşteptau pe la colţuri, cu motoarele lenevind şi împrăştiind fumul ca nişte hornuri amplasate la sol. La colţ, o prăvălie de falafel îşi expunea firma cu mâini de neon şi o mustaţă legănată, iar mânile tranşau carnea cu viteza luminii. O prăvălie portugheză de îmbrăcăminte second-hand atârnase în vitrină haine de enoriaşi, haine suspendate în spatele geamului ca nişte vrăjitoare medievale condamnate. Puţin mai jos, strada, înnobilată de acum cu un şir de restaurante italieneşti şic, se pregătea de specialităţile culinare ale serii. Îmi place să trec pe lângă magazinele şi restaurantele elegante, să-i privesc pe cei dinăuntru prin sticla groasă, să-i văd cum se iau în serios, cum îşi poartă furculiţele spre gură în timpul unor conversaţii scurte şi încuviinţări din cap. Îmi place să privesc şi chelneriţele tinere, cu rochiile lor negre, scurte şi şorţurile albe. Chiar dacă nu mai stau să mă zgâiesc. Ultima dată când am făcut lucrul acesta era vară, mă sprijinisem de o maşină parcată şi priveam o pereche care mânca încet, fără să se uite unul la celălalt. Un bărbat dinăuntru, în costum negru, a ieşit şi mi-a cerut să plec. Când i-am spus că e o ţară liberă, un spaţiu public, mi-a zis să plec imediat şi să mă îndepărtez de maşina aceea sport de care mă sprijineam. M-am îndepărtat de maşină, dar am refuzat să plec. Peste nici două minute, a apărut o maşină de poliţie din care au coborât două poliţiste, s-au îndreptat spre mine şi mi-au cerut actele. Când am protestat şi le-am întrebat de ce, mi-au spus că e ilegal să te zgâieşti la oamenii aflaţi în locuri comerciale. Păi eu mă uit la figura mea reflectată în geam. Perechea din restaurant părea să se amuze de toate astea. Când una dintre ofiţerese s-a întors la maşină cu actele mele în mână ca să-mi verifice trecutul, am văzut cum perechea mă priveşte ca şi cum în sfârşit în viaţa lor intervenise ceva palpitant. Priveau ca la un ecran, ca şi cum ar fi fost prezentarea live a unei ştiri. Făceam acum parte din prânzul lor în faţa televizorului, mă roteam într-un cuptor cu microunde, despuiat de folia de plastic, mâncat şi apoi eliminat în dimineaţa următoare, tot aşa cum cafeaua bolborosea în filtrul din bucătărie şi radioul făcea profeţii despre vreme, spunându-le ce să îmbrace, ce să cumpere, ce să spună, pe cine să privească, pe cine să placă şi pe cine să urască. Perechea se amuza uitându-se la mine, ca şi cum ar fi urmărit un reality show cu poliţia care urmăreşte oameni ce suferă de sindromul invidiei faţă de mâncare.

Mi-am zis că o să-i arăt acestei perechi fericite de ce sunt în stare. Una dintre poliţiste s-a întors de la maşină, mi-a dat actele înapoi şi mi-a zis, Ar fi mai bine să pleci de aici dacă nu vrei să ai necazuri. Aşa că am pornit. Şi când am trecut pe lângă bărbatul care ieşise în faţa restaurantului, am scuipat pe jos, chiar la picioarele lui şi i-am înjurat costumul italienesc. Pe urmă am traversat strada, am intrat într-un magazin cu reviste, am răsfoit câteva pagini şi am ieşit înapoi. M-am uitat la acelaşi cuplu din spatele uşii de sticlă a unei clădiri de birouri. Acum, dintr-odată, aveau ce să-şi spună, începuseră să converseze. Şi am văzut cum proprietarul a venit la masa lor şi le-a vorbit la rândul lui. Ceva palpitant apăruse în vieţile lor banale. Puteam face chiar pariu că primiseră drept scuză o băutură gratis, datorită mie. Jeguri burgheze! mi-am zis. Să-mi dea cota care mi se cuvine!

(fragment din romanul Gândacul, de Rawi Hage, trad. Irina Vainovski-Mihai, în curs de apariţie la Editura Leda)

sâmbătă, 10 aprilie 2010

Veşnicia civilizaţiilor

Lumea trebuie să le fi părut veşnică celor care trăiau pe vremea lui Ibn Khaldun, dar el ştia atît de bine că aceasta înlocuise una anterioară.

Albert Hourani, Istoria popoarelor arabe, trad. Irina Vainovski-Mihai, Ed. Polirom, 2010, p. 23.

vineri, 26 martie 2010

Cultura discretă

Ne lamentăm că nu sîntem prezenţi în lume sau sîntem aşa cum nu merităm. Zgomotos. Şi în aceeaşi măsură nu ştim să aflăm (sau nu vrem, pentru că un simplu clic ne aduce atît de aproape tot ceea ce ar trebui să aflăm), nu ştim să apreciem ceea ce pînă la urmă aflăm, pentru a spune mai departe cu seninătate. Pentru că nu ne plac veştile senine şi discrete.

Cu discreţie, seninătate şi modestia faptului necesar bine făcut, profesorul George Grigore rînduieşte în limba română răsadurile filosofiei arabe prin traducerile sale, ne reprezintă ca ambasador al Alianţei Civilizaţiilor, culege basme, cuvinte, experienţe prin drumurile sale orientale, întîlneşte şefi de stat.



Sîntem totuşi prezenţi în mod lăudabil datorită unor asemenea oameni care ar merita să fie mai mult în gîndurile şi în aprecierile noastre.

marți, 2 martie 2010

Competiţie pentru desemnarea celui mai frumos minaret din Europa


Cîstigătorii vor fi prezentaţi în cadrul unei conferinţe de presă, care va avea loc la Parlamentul European pe data de 20 aprilie. La sfîrşitul anului, se va organiza la Consiliul Europei o expoziţie cu cele mai frumoase minarete şi moschei din Europa.

Primilor cinci cîstigători li se va decerna cîte un premiu în cadrul unei ceremonii organizate în orasul în care se află “cel mai frumos minaret”, în prezenţa oficialităţilor oraşului, reprezentanţilor moscheii şi membrilor juriului. La sfîrşitul competiţiei se va publica un album cu fotografiile cele mai reprezentative.

Acţiunea este o initiativă a COJEP International (Conseil de la Jeunesse Pluriculturelle) şi IMCOSE (Muslim Initiative for Euroepan Social Coesion), cu sprijinul Consiliului Europei, al ISESCO (Islamic Educational, Scientific and Cultural Organization) şi al Organizaţiei Conferinţei Islamice.

Detalii şi condiţii de participare:
http://cojep.eu/index.php?option=com_content&task=view&id=238&Itemid=42

luni, 1 martie 2010

Basmele arabe

Dacă ne-am propune să stabilim vechimea temelor care dovedesc trăsăturile comune şi interferenţele basmelor de factură orientală – recunoscînd de la început că tradiţia orală în lumea arabă s-a împletit cu marile mituri ale gîndirii antice, datorită conştiinţei religioase – ar trebui să ne întoarcem la basmul vechi egiptean şi la epopeea sumero-akkadiană.

Nicolae Dobrişan, „Prefaţă”, în Cele mai frumoase basme arabe, antologie, traducere prefaţă şi note de Nicolae Dobrişan, Ed. 2, Polirom, 2010

luni, 15 februarie 2010

Oraşul păcii


Era limpede că nu era prima oară cînd vedea Bagdadul bombardat. Cu un aer febril, soţul ei avea să ne dea lămuriri în privinţa unor trăsături specifice ale oraşului, cum ar fi ministerul în care lucrase la diverse programe pentru agricultură. Clădirea se afla chiar în faţa unor excavări făcute în zona în care se afla un palat al abbasizilor şi el se ruga ca nu cumva locul să fie considerat o ţintă. Călăreţii mongoli lăsaseră în urma lor un singur astfel de palat şi era posibil ca în curînd să nu mai rămînă nimic din aceste urme fragile ale gloriei medievale a Bagdadului.
„Oraşul păcii” care acum cunoştea doar războiul. Din cînd în cînd, cei doi decideau ostentativ să închidă televizorul, să mai aducă un fel de mîncare pentru musafirii lor, să le umple paharele şi conversaţia era reluată la un nivel cultural, mai calm. Am vorbit despre dragostea pentru palmieri pe care cu toţii o împărtăşeam şi mai tîrziu el mi-a arătat cu mîndrie un exemplar din povestirile de călătorie scrise de bunicul său, pe care le editase cu grijă împreună cu fraţii lui. Nu putea fi comparată nicicum cu literatura de călătorie englezească din aceeaşi perioadă. Bunicul lui era un erou naţionalist al Irakului, un om care se luptase atît cu vechea putere otomană, cît şi cu englezii care, după otomani, instituiseră acolo un protectorat de tip neocolonial. Titlul „călătorii” nu era decît o politicoasă etichetă literară, pentru că de fapt era vorba despre încercările unui tînăr care fusese expulzat din ţara lui şi aştepta posibile soluţii politice de la ceilalţi arabi din Orientul Mijlociu. Pe urmă televizorul a fost deschis din nou pentru o altă serie de explozii transmise de CNN. Atît în Bagdad, cît şi în afara sa. „Nu e ceva nou. Pentru noi, irakienii, a fost întotdeauna la fel: doar suferinţă. Luptă şi suferinţă.”

Barnaby Rogerson, „Prefaţă”, în Barnaby Rogerson, Moştenitorii Profetului Mahomed. Cauzele schismei dintre şiiţi şi sunniţi, trad. Anca Delia Comăneanu, Ed. Polirom, 2007