A fost odată un muzeu (2)

Dragă mamă,
Ca de obicei, îţi scriu ţie, ca tu să îi transmiţi scrisorile tatei, în Italia. Mă gîndesc cu bucurie că el este acolo şi sper să se bucure de o vreme la fel de bună ca aceea de aici. E o vreme perfectă. Chiar dacă nu a fost chiar atît de bună joia trecută, cînd am mers cu Lionel la Kish. Bătea vîntul. Dar tot ţinutul pustiu era înverzit – nu a mai fost niciodată o asemenea primăvară. Am luat cu noi un profesor american – sînt foarte amabilă cu profesorii americani, în speranţa că le vor pomeni unora de faptul că ne gîndim să donăm două milioane pentru un muzeu.
(...)
Domnul Woolley a ţinut o prelegere a doua zi, admirabilă, ca de obicei. Şi în faţa unei audienţe mai mari ca oricînd. Ne-am petrecut toată duminica împreună în noul muzeu (ce va să fie), plănuind dimensiunile pentru vitrinele de perete, cele de interior etc. Cred că acum mi-am făcut o idee despre ce mi-ar trebui urgent, însă doar Domnul ştie cît va dura pînă vor fi realizate şi clădirea gata. Îl tot trag de mînecă pe fiecare cînd am ocazia.

Gertrude Bell despre proiectul de întemeiere a Muzeului Bagdadului într-o scrisoare către mama sa, 31 martie 1926
sursa: The Gertrude Bell Archive, New Castle University Library

A fost odată un muzeu (1)

Scriitoarea şi exploratoarea britanică Gertrude Bell (1868-1926) a întemeiat la Bagdad un muzeu care şi-a deschis porţile în 1926, la scurt timp după moartea ei: Muzeul Arheologic al Bagdadului.

Vandalizat şi prădat în 2003, a rămas astăzi o amintire în Muzeul Virtual al Irakului.

Stabilitatea regimurilor arabe

Un observator al ţărilor arabe în anii ’80 ar fi constatat că se află în faţa unor societăţi ale căror legături culturale, deşi puternice şi probabil tot mai strînse, nu creaseră o unitate politică, societăţi în care bogăţia tot mai mare, distribuită inegal, determinase o anumitã creştere economică, dar şi o scindare mai accentuată între cei ce beneficiau de ea cel mai mult şi cei din oraşele suprapopulate şi de la sate, care nu beneficiau de ea deloc; societăţi în care unele femei deveneau tot mai conştiente de situaţia lor subordonatã, atît în sfera privată, cît şi în cea publică, societăţi în care masele urbane puneau la îndoială echitatea ordinii sociale şi legitimitatea guvernelor în cadrul propriei culturi moştenite, iar elita educată manifesta o nelinişte spirituală profundă.

Dar observatorul ar fi constatat şi alt lucru, care, fără îndoială, l-ar fi surprins: aparenta stabilitate a regimurilor. Deşi ţările arabe erau considerate adesea marcate de instabilitate politică, de fapt, de la sfîrşitul anilor ’60, caracterul general al regimurilor şi orientarea politică se schimbaseră foarte puţin, chiar dacă persoanele se schimbaseră. În Arabia Saudită, statele din Golf, Iordania, Tunisia şi Maroc nu avuseserã loc schimbări timp de o generaţie sau chiar mai mult. În Algeria, adevărata schimbare a avut loc în 1965; în Libia, Sudan,Yemenul de Sud şi Irak, grupul care avea sã se menţină pînã în anii ’80 preluase puterea în 1969, iar în Siria în 1970; şi în Egipt, schimbarea lui ‘Abd al-Nasir cu Sadat, în 1970, care a putut părea la început o schimbare de persoane în cadrul aceluiaşi grup conducător, s-a dovedit în scurt timp a fi de fapt un semn al schimbării de direcţie. Doar în trei ţări anii ’70 au reprezentat un deceniu de tulburări: în Yemenul de Sud, unde s-au înregistrat conflicte în cadrul partidului aflat la putere; în Yemenul de Nord, unde în 1974 a avut loc o schimbare de regim relativ necocnludentă; şi în Liban, unde, după 1975, au continuat războiul civil şi tulburările.

Albert Hourani, Istoria popoarelor arabe, trad. Irina Vainovski-Mihai, Ed. Polirom, 2010, pp. 450-451.

Veşnicia civilizaţiilor

Lumea trebuie să le fi părut veşnică celor care trăiau pe vremea lui Ibn Khaldun, dar el ştia atît de bine că aceasta înlocuise una anterioară.

Albert Hourani, Istoria popoarelor arabe, trad. Irina Vainovski-Mihai, Ed. Polirom, 2010, p. 23.

Oile Arabiei

Cît am vorbit despre plantele aromate e de ajuns; toată ţara Arabiei răspîndeşte de pe urma lor o mireasmă minunată. Tot acolo găseşti două soiuri de oi, care merită să te uimească şi care nu se mai află nicăieri altundeva. Unul din ele are cozile lungi, cam de trei coţi care, dacă ciobanul le-ar lăsa să se tîrască după oi, s-ar acoperi de răni tot frecîndu-se de pămînt. Numai că fiecare cioban se pricepe la dulgherie: ei meşteresc un fel de roabe pe care le pun sub cozile oilor; fiecare oaie are, prin urmare, coada legată de cîte o roabă. Celălalt soi de oi are cozile late, ajungînd şi pînă la un cot lăţime.

(Herodot, Istorii, trad. Adelina Piatkowski)