Slăbiciunea şi îndatorirea fiinţei umane

Spre deosebire de animale, omul se naşte fără nici o idee despre viaţă şi mediul ce-l înconjoară, dar şi cu nevoia de a învăţa toate cele necesare. Incapabil de a cunoaşte totul despre viaţă chiar şi după douăzeci de ani, el trebuie să continue cu învăţatul pînă la sfârşitul vieţii sale. El pare a fi trimis pe această lume cu atât de multă slăbiciune şi neputinţă că îi trebuie aproape doi ani să înveţe să umble. Abia după cincisprezece ani el poate face deosebirea dintre bine şi rău şi prin aceea că trăieşte în societate el ajunge la un punct în care poate distinge ce este bun şi ce este rău pentru el. Aşa se face că îndatorirea principală a omului, cea intrinsecă existenţei sale, este aceea de a căuta perfecţiunea prin învăţătură şi prin venerarea lui Dumnezeu.

Badiuzzaman Said Nursi, Cuvinte, trad. George Grigore, Nesil Matbaacilik, 2002, p. 62

Duhul Tău

Duhul Tău s-a contopit în duhul meu

aşa cum umbra se topeşte în esenţa de mosc,

iar dacă ceva Te atinge, mă atinge şi pe mine

şi dacă Tu exişti, exist şi eu, nedespărţiţi.

(Al-Hallaj, Divan – Poeme mistice, trad. Georgiana Nicoarea)

Religia dragostei

Inima mea poate fi orice: o pajişte pentru gazele, o mănăstire pentru călugări creştini, un templu pentru idoli, Ka'ba pelerinului, tablele Torei şi cartea Coranului. Eu cred în religia dragostei, oriunde s-ar îndrepta caravanele sale, căci dragostea este religia şi credinţa mea.

(Ibn 'Arabi, Tălmăcitorul dorurilor, trad. George Grigore)