Vălul islamic

“Turcia (alături de Franţa şi Germania) se află pe picior de egalitate cu Arabia Saudită şi Iranul. Fiecare dintre aceste ţări consideră vălul ca fiind o marcă a identităţii religioase. În mod egal, femeile sunt captive ale doctrinelor seculare radicale, ale celor wahabite, islamiste sau musulmane şiite. Nici una dintre aceste doctrine nu are încredere în faptul că femeile au capacitatea de a decide singure cum să se poarte cu propriul lor corp şi dacă să poarte văl sau nu.”
Marnia Lazreg, Questioning the Veil: Open Letters to Muslim Women, Princeton University Press, 2009, pp. 60-61

Sursa ilustraţiei: Watan

Vălul islamic

...Turcia (la fel ca Franţa şi Germania) se află astfel pe picior de egalitate cu Arabia Saudită şi Iranul. Fiecare dintre aceste ţări consideră că vălul exprimă identitatea religioasă. Femeile sînt ţinute ostatice de seculariştii radicali şi, deopotrivă, de wahabiţi, islamişti şi şiiţi. Nici unii dintre ei nu au încredere în faptul că femeile au capacitatea de a decide singure cum să se comporte cu propriul lor corp şi dacă să poarte văl sau nu.

Marnia Lazreg, Questioning the Veil: Open Letters to Muslim Women, Princeton University Press, 2009, pp. 60-61

Stabilitatea regimurilor arabe

Un observator al ţărilor arabe în anii ’80 ar fi constatat că se află în faţa unor societăţi ale căror legături culturale, deşi puternice şi probabil tot mai strînse, nu creaseră o unitate politică, societăţi în care bogăţia tot mai mare, distribuită inegal, determinase o anumitã creştere economică, dar şi o scindare mai accentuată între cei ce beneficiau de ea cel mai mult şi cei din oraşele suprapopulate şi de la sate, care nu beneficiau de ea deloc; societăţi în care unele femei deveneau tot mai conştiente de situaţia lor subordonatã, atît în sfera privată, cît şi în cea publică, societăţi în care masele urbane puneau la îndoială echitatea ordinii sociale şi legitimitatea guvernelor în cadrul propriei culturi moştenite, iar elita educată manifesta o nelinişte spirituală profundă.

Dar observatorul ar fi constatat şi alt lucru, care, fără îndoială, l-ar fi surprins: aparenta stabilitate a regimurilor. Deşi ţările arabe erau considerate adesea marcate de instabilitate politică, de fapt, de la sfîrşitul anilor ’60, caracterul general al regimurilor şi orientarea politică se schimbaseră foarte puţin, chiar dacă persoanele se schimbaseră. În Arabia Saudită, statele din Golf, Iordania, Tunisia şi Maroc nu avuseserã loc schimbări timp de o generaţie sau chiar mai mult. În Algeria, adevărata schimbare a avut loc în 1965; în Libia, Sudan,Yemenul de Sud şi Irak, grupul care avea sã se menţină pînã în anii ’80 preluase puterea în 1969, iar în Siria în 1970; şi în Egipt, schimbarea lui ‘Abd al-Nasir cu Sadat, în 1970, care a putut părea la început o schimbare de persoane în cadrul aceluiaşi grup conducător, s-a dovedit în scurt timp a fi de fapt un semn al schimbării de direcţie. Doar în trei ţări anii ’70 au reprezentat un deceniu de tulburări: în Yemenul de Sud, unde s-au înregistrat conflicte în cadrul partidului aflat la putere; în Yemenul de Nord, unde în 1974 a avut loc o schimbare de regim relativ necocnludentă; şi în Liban, unde, după 1975, au continuat războiul civil şi tulburările.

Albert Hourani, Istoria popoarelor arabe, trad. Irina Vainovski-Mihai, Ed. Polirom, 2010, pp. 450-451.