căci orice chinuri şi strădanii sunt deşarte...

Fără nicio îndoială, nicio altă formă de artă nu este atât de iubită precum poezia în Iran. Se poate spune că ea este arta supremă a culturii iraniene, expresia cea mai înaltă, cea mai rafinată, cea mai plină de strălucire a geniului iranian dintotdeauna.

George Grigore, în Poeme persane. Baha Taher, Saadi, Omar Khayyam, Rumi, Şabestari, Hafez, trad. Otto Starck, Cuvânt înainte George Grigore, Ed. Herald 2013, p. 5

Pe Tabla vieţii toate de un semn au parte,
şi Pana binelui şi răul le împarte.
Ursitei i s-a dat ce i s-a cuvenit.
Deci orice chinuri şi strădanii sunt deşarte.

Omar Khayyam, în Poeme persane. Baha Taher, Saadi, Omar Khayyam, Rumi, Şabestari, Hafez, trad. Otto Starck, Cuvânt înainte George Grigore, Ed. Herald 2013, p. 26

Mă plîng de toamna aceasta

Cîţi înstrăinaţi

se vor plînge de toamna aceasta

şi de copacii care străjuiesc visele mărilor,

cîţi le vor cosi umbrele,

se vor întoarce din ispitele pădurilor dese,

ai oare vreo întîmplare dintr-o zi anume

pe care s-o schimbăm

cînd plouă

şi ei se întorc dintr-o ţară-ndepărtată,

spune-mi,

vorbele mai au oare o întunecare

care să ne lase

să stăm sub răsfrîngerile copacilor...

şi eu

m-am plictisit

de glasul norilor

furişat abia auzit...

şi eu mă plîng de toamna aceasta ...

Iskandar Habache, trad. Irina Vainovski-Mihai

A fost odată un muzeu (2)

Dragă mamă,
Ca de obicei, îţi scriu ţie, ca tu să îi transmiţi scrisorile tatei, în Italia. Mă gîndesc cu bucurie că el este acolo şi sper să se bucure de o vreme la fel de bună ca aceea de aici. E o vreme perfectă. Chiar dacă nu a fost chiar atît de bună joia trecută, cînd am mers cu Lionel la Kish. Bătea vîntul. Dar tot ţinutul pustiu era înverzit – nu a mai fost niciodată o asemenea primăvară. Am luat cu noi un profesor american – sînt foarte amabilă cu profesorii americani, în speranţa că le vor pomeni unora de faptul că ne gîndim să donăm două milioane pentru un muzeu.
(...)
Domnul Woolley a ţinut o prelegere a doua zi, admirabilă, ca de obicei. Şi în faţa unei audienţe mai mari ca oricînd. Ne-am petrecut toată duminica împreună în noul muzeu (ce va să fie), plănuind dimensiunile pentru vitrinele de perete, cele de interior etc. Cred că acum mi-am făcut o idee despre ce mi-ar trebui urgent, însă doar Domnul ştie cît va dura pînă vor fi realizate şi clădirea gata. Îl tot trag de mînecă pe fiecare cînd am ocazia.

Gertrude Bell despre proiectul de întemeiere a Muzeului Bagdadului într-o scrisoare către mama sa, 31 martie 1926
sursa: The Gertrude Bell Archive, New Castle University Library

A fost odată un muzeu (1)

Scriitoarea şi exploratoarea britanică Gertrude Bell (1868-1926) a întemeiat la Bagdad un muzeu care şi-a deschis porţile în 1926, la scurt timp după moartea ei: Muzeul Arheologic al Bagdadului.

Vandalizat şi prădat în 2003, a rămas astăzi o amintire în Muzeul Virtual al Irakului.

Slăbiciunea şi îndatorirea fiinţei umane

Spre deosebire de animale, omul se naşte fără nici o idee despre viaţă şi mediul ce-l înconjoară, dar şi cu nevoia de a învăţa toate cele necesare. Incapabil de a cunoaşte totul despre viaţă chiar şi după douăzeci de ani, el trebuie să continue cu învăţatul pînă la sfârşitul vieţii sale. El pare a fi trimis pe această lume cu atât de multă slăbiciune şi neputinţă că îi trebuie aproape doi ani să înveţe să umble. Abia după cincisprezece ani el poate face deosebirea dintre bine şi rău şi prin aceea că trăieşte în societate el ajunge la un punct în care poate distinge ce este bun şi ce este rău pentru el. Aşa se face că îndatorirea principală a omului, cea intrinsecă existenţei sale, este aceea de a căuta perfecţiunea prin învăţătură şi prin venerarea lui Dumnezeu.

Badiuzzaman Said Nursi, Cuvinte, trad. George Grigore, Nesil Matbaacilik, 2002, p. 62

Vălul islamic

...Turcia (la fel ca Franţa şi Germania) se află astfel pe picior de egalitate cu Arabia Saudită şi Iranul. Fiecare dintre aceste ţări consideră că vălul exprimă identitatea religioasă. Femeile sînt ţinute ostatice de seculariştii radicali şi, deopotrivă, de wahabiţi, islamişti şi şiiţi. Nici unii dintre ei nu au încredere în faptul că femeile au capacitatea de a decide singure cum să se comporte cu propriul lor corp şi dacă să poarte văl sau nu.

Marnia Lazreg, Questioning the Veil: Open Letters to Muslim Women, Princeton University Press, 2009, pp. 60-61

Cultura discretă

Ne lamentăm că nu sîntem prezenţi în lume sau sîntem aşa cum nu merităm. Zgomotos. Şi în aceeaşi măsură nu ştim să aflăm (sau nu vrem, pentru că un simplu clic ne aduce atît de aproape tot ceea ce ar trebui să aflăm), nu ştim să apreciem ceea ce pînă la urmă aflăm, pentru a spune mai departe cu seninătate. Pentru că nu ne plac veştile senine şi discrete.

Cu discreţie, seninătate şi modestia faptului necesar bine făcut, profesorul George Grigore rînduieşte în limba română răsadurile filosofiei arabe prin traducerile sale, ne reprezintă ca ambasador al Alianţei Civilizaţiilor, culege basme, cuvinte, experienţe prin drumurile sale orientale, întîlneşte şefi de stat.



Sîntem totuşi prezenţi în mod lăudabil datorită unor asemenea oameni care ar merita să fie mai mult în gîndurile şi în aprecierile noastre.

Oraşul păcii

Era limpede că nu era prima oară cînd vedea Bagdadul bombardat. Cu un aer febril, soţul ei avea să ne dea lămuriri în privinţa unor trăsături specifice ale oraşului, cum ar fi ministerul în care lucrase la diverse programe pentru agricultură. Clădirea se afla chiar în faţa unor excavări făcute în zona în care se afla un palat al abbasizilor şi el se ruga ca nu cumva locul să fie considerat o ţintă. Călăreţii mongoli lăsaseră în urma lor un singur astfel de palat şi era posibil ca în curînd să nu mai rămînă nimic din aceste urme fragile ale gloriei medievale a Bagdadului.

„Oraşul păcii” care acum cunoştea doar războiul. Din cînd în cînd, cei doi decideau ostentativ să închidă televizorul, să mai aducă un fel de mîncare pentru musafirii lor, să le umple paharele şi conversaţia era reluată la un nivel cultural, mai calm. Am vorbit despre dragostea pentru palmieri pe care cu toţii o împărtăşeam şi mai tîrziu el mi-a arătat cu mîndrie un exemplar din povestirile de călătorie scrise de bunicul său, pe care le editase cu grijă împreună cu fraţii lui. Nu putea fi comparată nicicum cu literatura de călătorie englezească din aceeaşi perioadă. Bunicul lui era un erou naţionalist al Irakului, un om care se luptase atît cu vechea putere otomană, cît şi cu englezii care, după otomani, instituiseră acolo un protectorat de tip neocolonial. Titlul „călătorii” nu era decît o politicoasă etichetă literară, pentru că de fapt era vorba despre încercările unui tînăr care fusese expulzat din ţara lui şi aştepta posibile soluţii politice de la ceilalţi arabi din Orientul Mijlociu. Pe urmă televizorul a fost deschis din nou pentru o altă serie de explozii transmise de CNN. Atît în Bagdad, cît şi în afara sa. „Nu e ceva nou. Pentru noi, irakienii, a fost întotdeauna la fel: doar suferinţă. Luptă şi suferinţă.”

Barnaby Rogerson, „Prefaţă”, în Barnaby Rogerson, Moştenitorii Profetului Mahomed. Cauzele schismei dintre şiiţi şi sunniţi, trad. Anca Delia Comăneanu, Ed. Polirom, 2007

Orient şi Occident

Pentru mine există Occidentul şi Orientul in sens geografic; dar nu mă interesează. Dar există în fiecare Occident mai multe Occidenturi şi în fiecare Orient mai multe Orienturi.

Adunis, „M-am născut în Coran”, în Constantin von Barloewen (coord.), Cartea cunoaşterilor. Conversaţii cu marile spirite ale vremurilor noastre, trad. Mădălin Roşioru, Editura Art, 2008, p. 20

O mie şi una de nopţi ca titlu

O mie şi una de nopţi are o altă frumuseţe. Eu nu cred că frumuseţea acestui titlu rezidă în faptul că pentru noi cuvântul „o mie” este un cuvânt sinonim cu infinitul. Spunând „O mie de nopţi”, e ca şi cum ai spune infinite nopţi, nenumărate nopţi; dar spunând „o mie şi una de nopţi” înseamnă a adăuga o zi la această infinitate, iar în legătură cu aceasta există o expresie englezească foarte curioasă. Adeseori în loc să se spună „pentru totdeauna”, „for ever”, se spune „for ever and a day”, „pentru totdeauna şi încă o zi”. Se adaugă „o zi” la cuvântul „totdeauna”.

Jorge Luis Borges, „O mie şi una de nopţi”, în Jorge Luis Borges, Cărţile şi noaptea, trad. Valeriu Pop, Junimea, 1988, p. 52

Un anonim spunea....

Pe 29 mai un anonim a intervenit cu un comentariu la articolul din 5 februarie “Orientul? Care Orient?” Un comentariu atît de binevenit şi de pertinent. Tocmai de aceea îl reiau mai jos şi, pentru a face referinţele mai clare (şi doar din acest motiv), preiau şi copertele în discuţie.

„din pacate nici coperta editiei in limba romana nu este atat de inspirata, iti da impresia ca este un roman feminist plicticos, sa nu mai vorbesc despre coperta la Proba mierii care infatiseaza niste ochi asiatici in spatele unui val... mi-a placut "in the country of men", traducerea nu este fenomenala insa cel putin nu sunt gafe notabile. totusi, cei care publica traduceri din acest spatiu ar trebui sa isi asume responsabilitatea unei editari de calitate.”

Pasiunea şi cunoaşterea

Pasiunea menţine cu îndărătnicie conştiinţa alterităţii. Aparent paradoxal, pasiunea generează sau extinde distanţa dintre două entităţi. Prin diluarea obiectivităţii, prin diseminarea entuziastă a unor metanaraţiuni. Cultura arabo-islamică nu poate fi apropiată prin pasiune, ci doar prin asumare şi cunoaştere. În egală măsură, necunoaşterea sau stăpânirea arogantă a unei jumătăţi de adevăr menţine conştiinţa alterităţii.

(Irina Vainovski-Mihai, "Cuvânt înainte la ediţia în limba română", Philip K. Hitti, Istoria arabilor)

Rondelul rozelor din Cişmegì

De flăcări, de aur, pembè, argintate,
Nebună orgie de roze oriunde,
De bolţi agăţate, pe ziduri urcate,
Şi printre frunzişuri de pomi ce le-ascunde.


Pe ritmuri persane în strofe-aşezate,
Melodic, culoarea culoarei răspunde... -
De flăcări, de aur, pembe, argintate,
Nebună orgie de roze oriunde.

Un neamţ a fost magul grădinei uitate.
Răpit fu de visul cu tainice unde,
Şi dîndu-le viaţă ce-n suflet pătrunde,
Lăsatu-le-a-n urmă, în roze-nchegate,
De flăcări, de aur, pembè, argintate.

(A. Macedonski, Rondelul rozelor din Cişmegì)

Ilustraţie: Nicolae Gropeanu, Iarna în Cişmigiu

Oile Arabiei

Cît am vorbit despre plantele aromate e de ajuns; toată ţara Arabiei răspîndeşte de pe urma lor o mireasmă minunată. Tot acolo găseşti două soiuri de oi, care merită să te uimească şi care nu se mai află nicăieri altundeva. Unul din ele are cozile lungi, cam de trei coţi care, dacă ciobanul le-ar lăsa să se tîrască după oi, s-ar acoperi de răni tot frecîndu-se de pămînt. Numai că fiecare cioban se pricepe la dulgherie: ei meşteresc un fel de roabe pe care le pun sub cozile oilor; fiecare oaie are, prin urmare, coada legată de cîte o roabă. Celălalt soi de oi are cozile late, ajungînd şi pînă la un cot lăţime.

(Herodot, Istorii, trad. Adelina Piatkowski)

Narghileaua şi progresul social

În anul 1930, în Grecia se consumau încă 9000 de narghilele pe an. Renunţarea, în prezent, la narghilea este în strînsă legătură cu dorinţa de detaşare de o cultură cotidiană resimţită ca „orientală” şi, în consecinţă, „contrară progresului social”.

(George Drettas, Tabacs d’Orient. Balkans et Anatolie)

„Los turcos”

Simbol elocvent al simplificărilor de vocabular ale culturii europene, aceşti emigranţi [de la sfîrşitul sec. XIX – începutul sec. XX], toţi arabi, în majoritate creştini, sînt numiţi în America Latină turcos: nu vin ei oare din ţara „Marelui Turc”?

(Georges Corm, Europa şi Orientul. De la balcanizare la libanizare. Istoria unei modernităţi neîmplinite, trad. Ioana Rotund)