Lumea arabă este în clocot

„Lumea arabă este în clocot”, declara al-Jazeera pe 27 ianuarie [2011], în timp ce în regiune aliaţii occidentali „îşi pierd rapid influenţa”. Unda de şoc a fost pusă în mişcare de revolta zguduitoare din Tunisia, care a alungat un dictator sprijinit de Occident şi a avut reverberaţii mai ales în Egipt, unde demonstranţii au învins poliţia violentă a unui dictator. Observatorii au comparat evenimentele cu răsturnarea regimurilor comuniste din Europa de Est din 1989, dar există şi diferenţe importante.

În primul rând, nu există un Mihail Gorbaciov printre marile puteri care îi sprijină care îi sprijină pe dictatorii arabi. În schimb, Washingtonul şi aliaţii săi merg pe principiul ferm că democraţia este acceptabilă numai în măsura în care se conformează obictivelor strategice şi economice: aceasta funcţionează pe teritoriul inamic (până la un punct), dar nu în curtea noastră, vă rog, dacă nu este „îmblânzită” cum se cuvine.

O comparaţie cu situaţia din 1989 are o oarecare validitate: România, unde Washingtonul şi-a menţinut sprijinul pentru Nicolae Ceauşescu, cel mai rău dintre dictatorii est-europeni, până când alianţa a devenit imposibil de susţinut. Apoi, Washingtonul a susţinut răsturnarea lui şi trecutul a fost şetrs cu buretele.

Este un şablon cunoscut: Ferdinand Marcos, Jean-Claude Duvalier, Chun Do Hwan, Suharto şi mulţi alţi gangsteri utili. S-ar putea adeveri în cazul lui Hosni Mubarak, pe lângă eforturile obişnuite menite să asigure că un regim succesor nu se va abate prea mult de la calea aprobată.

Noam Chomsky, „Lumea arabă este în clocot”, în Noam Chomsky, Noi creăm viitorul. Ocupaţie, intervenţii, imperialism, rezistenţă, trad. Adriana Ciorbaru, Ed. Corint, 2012, p. 205

Stabilitatea regimurilor arabe

Un observator al ţărilor arabe în anii ’80 ar fi constatat că se află în faţa unor societăţi ale căror legături culturale, deşi puternice şi probabil tot mai strînse, nu creaseră o unitate politică, societăţi în care bogăţia tot mai mare, distribuită inegal, determinase o anumitã creştere economică, dar şi o scindare mai accentuată între cei ce beneficiau de ea cel mai mult şi cei din oraşele suprapopulate şi de la sate, care nu beneficiau de ea deloc; societăţi în care unele femei deveneau tot mai conştiente de situaţia lor subordonatã, atît în sfera privată, cît şi în cea publică, societăţi în care masele urbane puneau la îndoială echitatea ordinii sociale şi legitimitatea guvernelor în cadrul propriei culturi moştenite, iar elita educată manifesta o nelinişte spirituală profundă.

Dar observatorul ar fi constatat şi alt lucru, care, fără îndoială, l-ar fi surprins: aparenta stabilitate a regimurilor. Deşi ţările arabe erau considerate adesea marcate de instabilitate politică, de fapt, de la sfîrşitul anilor ’60, caracterul general al regimurilor şi orientarea politică se schimbaseră foarte puţin, chiar dacă persoanele se schimbaseră. În Arabia Saudită, statele din Golf, Iordania, Tunisia şi Maroc nu avuseserã loc schimbări timp de o generaţie sau chiar mai mult. În Algeria, adevărata schimbare a avut loc în 1965; în Libia, Sudan,Yemenul de Sud şi Irak, grupul care avea sã se menţină pînã în anii ’80 preluase puterea în 1969, iar în Siria în 1970; şi în Egipt, schimbarea lui ‘Abd al-Nasir cu Sadat, în 1970, care a putut părea la început o schimbare de persoane în cadrul aceluiaşi grup conducător, s-a dovedit în scurt timp a fi de fapt un semn al schimbării de direcţie. Doar în trei ţări anii ’70 au reprezentat un deceniu de tulburări: în Yemenul de Sud, unde s-au înregistrat conflicte în cadrul partidului aflat la putere; în Yemenul de Nord, unde în 1974 a avut loc o schimbare de regim relativ necocnludentă; şi în Liban, unde, după 1975, au continuat războiul civil şi tulburările.

Albert Hourani, Istoria popoarelor arabe, trad. Irina Vainovski-Mihai, Ed. Polirom, 2010, pp. 450-451.