luni, 15 noiembrie 2010

A fi floare


Se apropie... apropie moartea,
coboară în apă, pune stăpânire pe vază,
iar floarea nu află nimic altceva de făcut
decât să se predea:
îi inchină morţii frunzele aplecate.




Poezie de Ali Ahmad Said Asbar (Adunis), trad. Irina Vainovski-Mihai

luni, 8 noiembrie 2010

Aşa grăit-a Tamara



Am oblojit ochii copilului suferind
I-am şters pîcla de pe privire
Să nu-mi mai vadă dinţii rînjiţi
Şi aburul de ură din suflet


Am limpezit stratosfera de acele dezastre
Pe care părinţii lui le-au aşternut strat cu strat
Cu picături de lacrimi şi iubire
Am dezghiocat sufletele pervertite


Am conturat un zîmbet pe buzele unei reptile
Şi am făcut o piatră încremenită
Să se avînte într-un sărut


Am sorbit roua de pe petalele unui trandafir alb
Şi am numărat rubinele rodiilor coapte


Am sădit tot felul de pomi să facă fructe
Am creat locuri de joacă pentru noi toţi
Le poţi numi livezi
Sau răsadurile unei iubiri renăscute...


Fahredin Shehu, trad. Irina Vainovski-Mihai

vineri, 5 noiembrie 2010

Stabilitatea regimurilor arabe



Un observator al ţărilor arabe în anii ’80 ar fi constatat că se află în faţa unor societăţi ale căror legături culturale, deşi puternice şi probabil tot mai strînse, nu creaseră o unitate politică, societăţi în care bogăţia tot mai mare, distribuită inegal, determinase o anumitã creştere economică, dar şi o scindare mai accentuată între cei ce beneficiau de ea cel mai mult şi cei din oraşele suprapopulate şi de la sate, care nu beneficiau de ea deloc; societăţi în care unele femei deveneau tot mai conştiente de situaţia lor subordonatã, atît în sfera privată, cît şi în cea publică, societăţi în care masele urbane puneau la îndoială echitatea ordinii sociale şi legitimitatea guvernelor în cadrul propriei culturi moştenite, iar elita educată manifesta o nelinişte spirituală profundă.
Dar observatorul ar fi constatat şi alt lucru, care, fără îndoială, l-ar fi surprins: aparenta stabilitate a regimurilor. Deşi ţările arabe erau considerate adesea marcate de instabilitate politică, de fapt, de la sfîrşitul anilor ’60, caracterul general al regimurilor şi orientarea politică se schimbaseră foarte puţin, chiar dacă persoanele se schimbaseră. În Arabia Saudită, statele din Golf, Iordania, Tunisia şi Maroc nu avuseserã loc schimbări timp de o generaţie sau chiar mai mult. În Algeria, adevărata schimbare a avut loc în 1965; în Libia, Sudan,Yemenul de Sud şi Irak, grupul care avea sã se menţină pînã în anii ’80 preluase puterea în 1969, iar în Siria în 1970; şi în Egipt, schimbarea lui ‘Abd al-Nasir cu Sadat, în 1970, care a putut părea la început o schimbare de persoane în cadrul aceluiaşi grup conducător, s-a dovedit în scurt timp a fi de fapt un semn al schimbării de direcţie. Doar în trei ţări anii ’70 au reprezentat un deceniu de tulburări: în Yemenul de Sud, unde s-au înregistrat conflicte în cadrul partidului aflat la putere; în Yemenul de Nord, unde în 1974 a avut loc o schimbare de regim relativ necocnludentă; şi în Liban, unde, după 1975, au continuat războiul civil şi tulburările.

Albert Hourani, Istoria popoarelor arabe, trad. Irina Vainovski-Mihai, Ed. Polirom, 2010, pp. 450-451.

miercuri, 25 august 2010

Competenţa celor ce ştiu


Ar fi mai bine să te îndoieşti cît mai des de firea ta decît să ai o părere prea bună despre tine, plecîndu-te cu gîndurile tale în faţa învăţaţilor şi a scrierilor lor, înaintînd cu grijă şi teama de a nu te pripi...

Abd al-Latif al-Baghdadi, medic, istoric şi egiptolog născut la Bagdad în 1162

joi, 24 iunie 2010

Biografie şi roman

Din prima zi pe care am petrecut-o la Universitatea Illinois din Chicago mi-a fost clar că voi scrie un roman despre acest oraş, despre acest imens creuzet cultural.

Alaa al-Aswani, interviu în Qantara

marți, 22 iunie 2010

Dialogul interbasmic














Este fără îndoială un act de curaj de a publica un basm românesc în lumea arabă, unde basmul a rămas pe tronul său strălucitor, iar veacurile nu i-au răpit Şeherezadei farmecul basmelor depănate, după cum nici Şahriar nu s-a plictisit de nesfârşita poveste… A publica un basm românesc înveşmântat în straie arabe este ca şi cum ai încerca să vinzi castraveţi grădinarului sau, ca să folosim o expresie arabă pe măsură, să vinzi curmale la Basra, patria absolută a curmalelor. În ciuda acestor previziuni, Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, ce a văzut de curând lumina zilei la Sharja, în traducerea în limba arabă a lui George Grigore, cu o ilustraţie de excepţie datorată artistei Carmen Burcea Haber şi avându-l ca prefaţator pe cunoscutul om de cultură yemenit Omar Abdulaziz, i-a încântat pe micii cititori arabi care au adăugat astfel panopliei tradiţionale – de ginni, devi, duhuri ce-şi fac veacul în lămpi, covoare zburătoare, viteji ce străbat întinderile nesfârşite ale deşerturilor şi ale mărilor, grămezi de giuvaeruri şi prinţese fără seamăn – figuri noi din folclorul românesc – mume ale pădurii, zgripţuroaice, mârţoage mâncătoare de jeratic, zâne preafrumoase şi feţi năzdrăvani. Deşi nimeni nu vorbeşte – într-o epocă a dialogurilor de tot felul – despre dialogul interbasmic, acesta există şi se desfăşoară asiduu în lumea celor mici.

Šabāb bilā šayhūha wa ħayāt bilā mawt (Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, basm românesc cules de Petre Ispirescu). Traducere în limba arabă: George Grigore; Ilustraţii: Carmen Burcea Haber; Cuvânt-înainte: Omar Abdulaziz. Sharja (EAU): Dā’irat al-’I‘lām wa t-taqāfa, 2009.

marți, 18 mai 2010

Persoane şi personaje în romanele lui Rawi Hage


Un comerciant presăra sare pe trotuar, ca un fermier din preerie. Taxiurile aşteptau pe la colţuri, cu motoarele lenevind şi împrăştiind fumul ca nişte hornuri amplasate la sol. La colţ, o prăvălie de falafel îşi expunea firma cu mâini de neon şi o mustaţă legănată, iar mânile tranşau carnea cu viteza luminii. O prăvălie portugheză de îmbrăcăminte second-hand atârnase în vitrină haine de enoriaşi, haine suspendate în spatele geamului ca nişte vrăjitoare medievale condamnate. Puţin mai jos, strada, înnobilată de acum cu un şir de restaurante italieneşti şic, se pregătea de specialităţile culinare ale serii. Îmi place să trec pe lângă magazinele şi restaurantele elegante, să-i privesc pe cei dinăuntru prin sticla groasă, să-i văd cum se iau în serios, cum îşi poartă furculiţele spre gură în timpul unor conversaţii scurte şi încuviinţări din cap. Îmi place să privesc şi chelneriţele tinere, cu rochiile lor negre, scurte şi şorţurile albe. Chiar dacă nu mai stau să mă zgâiesc. Ultima dată când am făcut lucrul acesta era vară, mă sprijinisem de o maşină parcată şi priveam o pereche care mânca încet, fără să se uite unul la celălalt. Un bărbat dinăuntru, în costum negru, a ieşit şi mi-a cerut să plec. Când i-am spus că e o ţară liberă, un spaţiu public, mi-a zis să plec imediat şi să mă îndepărtez de maşina aceea sport de care mă sprijineam. M-am îndepărtat de maşină, dar am refuzat să plec. Peste nici două minute, a apărut o maşină de poliţie din care au coborât două poliţiste, s-au îndreptat spre mine şi mi-au cerut actele. Când am protestat şi le-am întrebat de ce, mi-au spus că e ilegal să te zgâieşti la oamenii aflaţi în locuri comerciale. Păi eu mă uit la figura mea reflectată în geam. Perechea din restaurant părea să se amuze de toate astea. Când una dintre ofiţerese s-a întors la maşină cu actele mele în mână ca să-mi verifice trecutul, am văzut cum perechea mă priveşte ca şi cum în sfârşit în viaţa lor intervenise ceva palpitant. Priveau ca la un ecran, ca şi cum ar fi fost prezentarea live a unei ştiri. Făceam acum parte din prânzul lor în faţa televizorului, mă roteam într-un cuptor cu microunde, despuiat de folia de plastic, mâncat şi apoi eliminat în dimineaţa următoare, tot aşa cum cafeaua bolborosea în filtrul din bucătărie şi radioul făcea profeţii despre vreme, spunându-le ce să îmbrace, ce să cumpere, ce să spună, pe cine să privească, pe cine să placă şi pe cine să urască. Perechea se amuza uitându-se la mine, ca şi cum ar fi urmărit un reality show cu poliţia care urmăreşte oameni ce suferă de sindromul invidiei faţă de mâncare.

Mi-am zis că o să-i arăt acestei perechi fericite de ce sunt în stare. Una dintre poliţiste s-a întors de la maşină, mi-a dat actele înapoi şi mi-a zis, Ar fi mai bine să pleci de aici dacă nu vrei să ai necazuri. Aşa că am pornit. Şi când am trecut pe lângă bărbatul care ieşise în faţa restaurantului, am scuipat pe jos, chiar la picioarele lui şi i-am înjurat costumul italienesc. Pe urmă am traversat strada, am intrat într-un magazin cu reviste, am răsfoit câteva pagini şi am ieşit înapoi. M-am uitat la acelaşi cuplu din spatele uşii de sticlă a unei clădiri de birouri. Acum, dintr-odată, aveau ce să-şi spună, începuseră să converseze. Şi am văzut cum proprietarul a venit la masa lor şi le-a vorbit la rândul lui. Ceva palpitant apăruse în vieţile lor banale. Puteam face chiar pariu că primiseră drept scuză o băutură gratis, datorită mie. Jeguri burgheze! mi-am zis. Să-mi dea cota care mi se cuvine!

(fragment din romanul Gândacul, de Rawi Hage, trad. Irina Vainovski-Mihai, în curs de apariţie la Editura Leda)