duminică, 22 iunie 2008

Problema identităţii

[La mijlocul secolului XX], într-o mare măsură, problema identităţii era exprimată în termenii relaţiei dintre moştenirea trecutului şi necesităţile prezentului. Trebuia oare ca popoarele arabe să urmeze o cale trasată din exterior sau să îşi găsească singuri, în propria cultură, valorile care să îi ghideze într-o lume modernă? O asemenea întrebare a exprimat clar dilemele privind identitatea şi independenţa.

(Albert Hourani, A History of the Arab Peoples)

sâmbătă, 21 iunie 2008

Termenul de „arab”

Profetul Islamului era, desigur, un arab din Arabia, araba literară era limba Revelaţiei coranice, limba liturgică a Rugăciunii, limba şi instrumentul conceptual care au fost utilizate atît de arabi cît şi de nearabi pentru a edifica una dintre literaturile cele mai abundente din lume, cea în care se exprimă cultura islamică. Totuşi, sensul specificităţilor etnice evoluează de-a lungul secolelor. În zilele noastre, termenul „arab” se referă, atît în folosirea curentă cît şi în utlizarea oficială, la un concept etnic, naţional şi politic precis, cu care nu coincid nici conceptul religios de „Islam”, nici limitele universului său. Dimpotrivă, popoarele arabe sau arabizate nu sînt decît o facţiune minoritară în ansamblul lumii islamice. Ecumenicitatea conceptului religios de „Islam” nu poate fi nici transferată, nici restrînsă la limitele unui concept etnic sau naţional, profan.

(Henry Corbin, Istoria filosofiei islamice)

vineri, 20 iunie 2008

Cuvîntul şi aspiraţiile tale

Poate că aspiraţiile tale nu se înalţă la nivelul acestor cuvinte, ci ele se află mai jos de piscul lor. Aşadar, alege pentru tine însuţi cuvintele care sînt mai aproape de înţelegerea ta şi mai nimerite pentru slăbiciunea ta.

(Al-Ghazali, Firida luminilor, trad. George Grigore)

luni, 9 iunie 2008

Un mod de a fi

“L’arabisme est une manière d’être.”

(Jacques Berque, Les Arabes)

„Monotonia” artei islamice



Una dintre cele mai frapante trăsături ale artei islamice este felul în care un stil absolut particular, un întreg repertoriu de motive şi un sitem arhitectonic distinct au ajuns să fie, relativ la scurt timp după Hegiră, asociate cu o idee şi o credinţă. În această privinţă arta islamică diferă total de cea creştină, caracterizată mai curînd prin diversitate decît prin uniformitate. Arta diverselor etape ale creştinismului – bizantină, carolingiană, gotică, renascentistă – a fost complet diferită, după cum complet diferită a fost şi arta dintr-o regiune sau alta. În schimb, în lumea islamică, se înregistra o uniformitate atît în timp cît şi în spaţiu. În primul rînd, artiştii nu s-au aflat în căutarea noului sau a insolitului, asemenea artiştilor renascentişti, ci au rămas mai curînd fideli modelului al cărui merit trecuse proba timpului şi a convenţiei, încercînd să atragă prin subtile variaţii de detaliu. În al doilea rînd, adoptarea într-un spaţiu geografic extins din India pînă în Spania a unui sitem unic de scriere, care a servit şi ca o formă elementară de ornament artistic, a determinat un efect unificator extraordinar.

Datorită acestor factori, arta islamică are pentru ochiul occidental, la o primă vedere, un anumit aspect de similaritate; pare greu de identificat zona de provenienţă, cu atît mai puţin data creaţiei.

(David Talbot Rice, Islamic Art)

Ilustraţie:
Caligrafie de Hassan Massoudy

http://www.insite.com.br/rodrigo/poet/arab/




duminică, 8 iunie 2008

Despre cuvînt

Adeseori, prin spusele voastre, aproape că ucideţi gîndirea,

Căci gîndirea este o pasăre din înaltul cerului, care, în colivia cuvintelor, îşi desfăşoară aripile, dar nu poate zbura.

(Jubran Khalil Jubran, The Prophet)

sâmbătă, 7 iunie 2008

Valoarea cuvîntului în cultura arabă

Probabil că nici un alt popor din lume nu manifestă o asemenea admiraţie plină de entuziasm faţă de expresia literară şi nu este atît de impresionat de cuvînt, rostit sau scris, ca arabii. Aproape nici o altă limbă în afară de arabă nu pare să poată exercita o asemenea influenţă irezistibilă asupra mentalităţii celor care o vorbesc. Şi în timpurile moderne, la Bagdad, Damasc şi Cairo, publicul poate fi puternic impresionat de un recital de poezie, doar vag înţeles, şi de cîte un discurs ţinut în limba clasică, chiar dacă nu este priceput în întregime. Ritmul, rima, muzica au asupra lor efectul a ceea ce se numeşte „magia permisă” (sihr halal).

(Philip K. Hitti, Istoria arabilor, trad. Irina Vainovski-Mihai)